Francisc, repară-mi casa
Cum privea tatăl toate aceste gesturi ieşite din comun ale lui Francisc ? Intîi cu mirare, neînţelegere, poate chiar cu milă, apoi cu mânie. Iî rispeşte banii cîştigaţi cu sudoarea frunţii, asta va fi acuza cu care îl va târî pe fiu în faţa episcopului din Assisi, Guido. L-a închis înainte în beciul casei, l-a eliberat Pica, miloasă, acum fiul s-a înstrăinat de lume, a alergat prin pădure la Caprignano, astă-iarnă , strigând în gura mare că e crainicul marelui Rege, “l’araldo di gran Re”, l-au prins doi tâlhari, l-au aruncat într-o groapă, a ieşit cumva, dar a venit zgâriat acasă de la cioturile şi spinii pe unde se avântase . Să judece aici, în piaţa oraşului, episcopul însuşi, cine are dreptate, tatăl sau fiul. Spre uimirea lumii strânse, Francisc cu un fel de tristeţe luminoasă se dezbracă aproape de tot de haine, i le întinde tatălui său şi i se adresează solemn, “de-acum am alt tată în cer “, îi înapoiază, deci, toate cele primite, banii, în parte. La care, la fel de uimit, bunul Guido I îi acoperă goliciunea cu stola sa. O învestitură simbolică. O paternă ocrotire.
Tânărul vesteşte împărăţia, restaurează bisericile din jur, e mereu cu zâmbetul pe buze, nefăţarnic, gata să dea tuturor o mână de ajutor. Francesco e de-acum în al treilea an de la convertirea sa, predică penitenţa , a predicat şi la San Giorgio, unde a fost botezat, cei din oraş abia îl recunosc pe petrecăreţul elegant de acum câţiva ani în tânărul acesta sărăcăcios îmbrăcat, eremitic, sandale, baston în mână, încins cu o cintură de piele, într-un fel de rasă-pelerină aspră, în formă de cruce, nu se compară cu albul şi negrul benedictinilor de pe Subasio, care se zice că-l simpatizează. I-au dat chiar biserica aceea aproape dărâmată de la Porziuncola să o refacă. E cam zdenţăros, dar ce dulceaţă au cuvintele lui, când pronunţă Isus parcă gustă miere, vorbe simple, dar înfăcărate, ochii pătrunzători, îţi citesc în suflet. Cum zice Celanesul:”cuvântul lui era ca un foc arzător, pătrundea în adâncimea inimilor, umplându-i pe toţi de admiraţie”. Dacă te întâlneşti pe câmp , la vie sau culegi măslinii te salută el primul cu “Domnul să vă dea pace !”(1 Vita Celano, cap.X). Acum pleacă de tot de la Bernardone postăvarul, lasă casă, masă, degeaba îl roagă Pica.
Zice că a deschis Biblia la Porziuncola, abia reparată, de ziua lui San Matia, care zi cade în februarie, 1208, şi a citit la Matei, 10, 7-10, despre ucenicii Domnului, “Să n-aveţi aur nici argint, nici bani în brâiele voastre, nici traistă pe cale, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag… “. Acesta-i drumul meu, chiar acesta, a spus fericit, cartea se deschisese de trei ori tot la acele cuvinte.Aşa că gata şi cu centura de piele, şi-a croit un fel de rasă în formă de cruce, are o singură tunică. Dar, auzi minune mare, un om bogat, serios, Bernardo da Quintavale e cu el, a lăsat averea şi a ales sărăcia evanghelică. Nu mai doarme pe perne moi, cum a dormit iepureşte, e drept, ultima noapte de l-a pândit, se zice, pe Francisc, oaspete în casa lui, să vadă de şi face cum zice omul lui Dumnezeu. Iar Francisc nebănuitor s-a trezit în miezul nopţi şi rugându-se cu lacrimi a petrecut astfel până spre ziuă. Atunci a zis Bernard că vine cu el. Tot Biblia l-a lămurit şi pe el ceea ce au de făcut, a deschis la întâmplare şi a citit, “vinde câte le ai şi le dă săracilor şi vei avea comoară în cer”. Sfinţenia e molipsitoare, se vede, canonicul de la San Rufino, un preot foarte învăţat, Pietro Cattani, e şi el cu Francesco, apoi se adaugă Egidio, devin astfel opt, cu Sabbatino, Morico, Giovanni della Capella, Filip cel Lung. Sunt plini de bucurie spirituală, n-au de multe ori nici după ce bea apă, dar sunt veseli nevoie mare. Au stat la strâmtoarea acea de magazie de cereale la Rivotorto, abia încăpeau, zgribuliţi, sub acoperişul rece, dar nu ploua, nu ningea, vara era răcoare, le-a scris numele Francisc fiecăruia pe laviţele acelea de piatră să nu se încurce seara, ce lumânări a fi avut, când se ştie căt e ziua de iarnă de scurtă, Umbria e cam la munte, a trecut iarna, a intrat unul cu un măgar, în capela–dormitor-, Francisc a spus, gata, fraţilor, ne mutăm. Nu era bine să se fixeze într un loc fratele penitent, cum erau ei. Nici prea comod să stea, în case mari, spaţioase, Isus nu a avut,deseori, unde să-şi plece capul, “vulpile au vizuină…”, fiul Omului nu are locul sţă, vor avea fraţii loc destul în cer, la vremea potrivită. Eremo delle Carceri, grote de pustnic, dar ce iarbă, ce cântece de mierle negre, la vespri, spre seară, dimineaţa devreme, la laudele matutine, ce albine zumzăind, însoţind parcă murmurul rugăciunilor. Nu au stat prea mult nici aici, numai Santa Maria degli Angeli, Porziuncola, e altfel, loc preasacru, capelă unde coboară să-i cânte îngerii Mariei şi uneori şi oamenilor ca Francisc. Acum vor merge, a hotărăt Francisc, în lumea largă doi câte doi, să ducă tuturor vestea cea bună, peste tot. Bernard şi Egidio vor merge la San Giacomo di Compostella. Se vor revedea, fără să se vorbească dinainte, după o vreme, mânaţi de acelaşi gând, ce sincronicitate, să-şi spună peripeţiile şi grija Domnului să o laude care i-a ferit de rău, în timpul călătoriilor depărtate. Oameni de Renaştere dinainte de Renaşterea propriu- zisă, asta sunt, drumeţi mereu pe cale, bărbaţi ai călătoriilor, ai căilor nebătute, cominitatea celor care duc Evanghelia pretutindeni şi contemplă lucrările văzute ale Creatorului, semn al celor nevăzute.
Cu ce putere făcea e toate acestea? Cu investitura simbolică a episcopului din Assisi, Guido, desigur, dar cum comunitatea din Assisi a penitenţilor şi vestitorilor lui Isus crescuse, se simţea de-acum nevoia de a fi recunoscută de Episcopul Romei,de Sfântul Părinte. Inocenţiul al III-lea, un papă “doct, faimos pentru elocvenţa lui, este impresionat de fervoarea lui Francisc, mai ales că i se arătase într- un vis profetic, acesta punând umărul la propriu la redresarea edificiului Bisericii, într-oarecare măsură înclinată spre lumea materială şi rănită dureros de lancea ereziilor vremii, catară, valdensă, lyoneză. Giotto în basilica amintită ne înfăţişează visul papei şi pe Francisc, sosit se vede tocmai la timp. Are unsprezece fraţi, o regulă, redactată între 1209,10, până în 21, Regola prima, îmbogăţită de referinţe evanghelice, de către Cesare de Spira. Cum a vrut expres Francisc. La Roma este susţinut de Guido, aflat cu treburi la Roma, la San Giovanni in Laterano, unde era Curia romană (la Vatican, azi), dar şi de alt episcop, cel de Sabina, Giovanni de San Paulo, care-l cercetează, încercând să-l convingă să intre în ordinele religioase deja existente, monastice sau eremitice. In sfârşit, dorinţa modestului frate, care vrea un alt fel de ordine decât cel benedictin sau augustinian, ordine prestigioase, are câştig de cauză. Episcopul de Sabina admiră simplitatea ardentă a lui Francisc, pledează pentru noul predicator al virtuţilor evanghelice, care îi convinsese cu ştiinţa sa inspirată pe cardinali, în final, şi pe Inocenţiu al III-lea, de la care obţine o aprobare orală. E Regola non bollata, 1210. Oficial, de acum, Francisc şi fraţii lui de credinţă tare au voie să predice, “să răspândească seminţele tuturor virtuţilor” (Cel. Ibidem). Peste doi ani, în 1212, deci, vor avea o aprobare scrisă, Regola bollata, dată de urmaşul lui Inocenţiu, Onoriu al III-lea. Visul preofetic al lui Francesco se împlineşte, o mulţime de oameni, din toate naţiunile, francezi, spanioli, nemţi, englezi şi de diferite limbi, se grăbesc spre Assisi. O cloşcă neagră ce-şi ocroteşte puii, Francisc şi ordinul, un copac înclinat de braţul lui Francisc, aprobarea de la papa Iocenţiu prin voia Domnului, peştii prinşi, mii de mii, păstraţi doar cei mari, viziuni care adeveresc, din diferite etape, menţionate de hagiograful pomeni, în vieţile scrise despre fiul postăvarului din Assisi, fructele care se vor coace, iar lumea se va hrăni cu ele, lăudându-le aroma .”Vin din toate direcţiile să trăiască după sfânta viaţă comună şi după Regula fericitei Religii”. Roma a vorbit, cetatea Sfântului Petru, unde Francisc, adolescent, aruncase, cu zel, un pumn de bani în faţa mormântului Pescarului, îi întorcea însutit, acum, generozitatea. Fraţii mulţumesc Domnului în basilica lui Petru, pentru harul extrordinar obţinut, recunoaşerea lor de către Papă, cer binecuvântare pentru comunitatea cea nouă şi o iau spre casă, bucuroşi. Unde or fi stat la Roma în timpul intervalelor dintre audienţe ? Pe colina Celio, oaspeţi ai unui spital-cămin pentru foşti sclavi, eliberaţi, spital fondat de Inocenţiu, în 1196, cu biserica alăturată potrivită adunărilor. Altă potrivire a Providenţei, spitalul e întreţinut de un fost cavaler provensal, Giovanni de Matha. Provence, de unde e Pica, Giovanni, episcopul susţinător al cauzei lor, Giovanni, cavalerul care răscumpără sclavii luaţi în captivitate de otomani, iar pe portalul romanic, cum intri, Cristos, eliberatorul, mozaicul strălucitor al fraţilor Cosmati. Eliberaţi sunt şi Francisc şi tovarăşii lui, de patimile lumii, de robia lor.
Se întorc zburând aproape, vreau să ajungă prin Valea spoletană acasă, sunt la Orte, tot lăudând pe Domnul, e seară, nu au provizii, de atâta bucurie, cine să se mai gândească la mâncare, se gândeşte Domnul, uite că le vine în întâmpinare un necunoscut, le oferă pâine din belşug, apă ai izvoarele, se satură, dorm sub stele.Locul e minunat, vor rămâne , deci, două săptămâni acolo.
Stea strălucitoare în întunericul nopţii, lumină de dimineaţă risipind teebrele, scrie Celanesul despre Francisc şi fraţii lui, sub a căror benefică influenţă se schimbă toată regiunea, devine peste tot mai surâzătoare, grânele se coc unde era câmpia aridă, viile dau roadă, oameni în număr mare se îndreaptă spre Francisc, vor să devină şi ei fraţi. Minoriţi, adică minores, cei mai mici, aşa a ţinut morţiş Francisc să se numească ei, cum ne relatează şi episcopul Iacob de Vitry, în 1216.
Tânărul vesteşte împărăţia, restaurează bisericile din jur, e mereu cu zâmbetul pe buze, nefăţarnic, gata să dea tuturor o mână de ajutor. Francesco e de-acum în al treilea an de la convertirea sa, predică penitenţa , a predicat şi la San Giorgio, unde a fost botezat, cei din oraş abia îl recunosc pe petrecăreţul elegant de acum câţiva ani în tânărul acesta sărăcăcios îmbrăcat, eremitic, sandale, baston în mână, încins cu o cintură de piele, într-un fel de rasă-pelerină aspră, în formă de cruce, nu se compară cu albul şi negrul benedictinilor de pe Subasio, care se zice că-l simpatizează. I-au dat chiar biserica aceea aproape dărâmată de la Porziuncola să o refacă. E cam zdenţăros, dar ce dulceaţă au cuvintele lui, când pronunţă Isus parcă gustă miere, vorbe simple, dar înfăcărate, ochii pătrunzători, îţi citesc în suflet. Cum zice Celanesul:”cuvântul lui era ca un foc arzător, pătrundea în adâncimea inimilor, umplându-i pe toţi de admiraţie”. Dacă te întâlneşti pe câmp , la vie sau culegi măslinii te salută el primul cu “Domnul să vă dea pace !”(1 Vita Celano, cap.X). Acum pleacă de tot de la Bernardone postăvarul, lasă casă, masă, degeaba îl roagă Pica.
Zice că a deschis Biblia la Porziuncola, abia reparată, de ziua lui San Matia, care zi cade în februarie, 1208, şi a citit la Matei, 10, 7-10, despre ucenicii Domnului, “Să n-aveţi aur nici argint, nici bani în brâiele voastre, nici traistă pe cale, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag… “. Acesta-i drumul meu, chiar acesta, a spus fericit, cartea se deschisese de trei ori tot la acele cuvinte.Aşa că gata şi cu centura de piele, şi-a croit un fel de rasă în formă de cruce, are o singură tunică. Dar, auzi minune mare, un om bogat, serios, Bernardo da Quintavale e cu el, a lăsat averea şi a ales sărăcia evanghelică. Nu mai doarme pe perne moi, cum a dormit iepureşte, e drept, ultima noapte de l-a pândit, se zice, pe Francisc, oaspete în casa lui, să vadă de şi face cum zice omul lui Dumnezeu. Iar Francisc nebănuitor s-a trezit în miezul nopţi şi rugându-se cu lacrimi a petrecut astfel până spre ziuă. Atunci a zis Bernard că vine cu el. Tot Biblia l-a lămurit şi pe el ceea ce au de făcut, a deschis la întâmplare şi a citit, “vinde câte le ai şi le dă săracilor şi vei avea comoară în cer”. Sfinţenia e molipsitoare, se vede, canonicul de la San Rufino, un preot foarte învăţat, Pietro Cattani, e şi el cu Francesco, apoi se adaugă Egidio, devin astfel opt, cu Sabbatino, Morico, Giovanni della Capella, Filip cel Lung. Sunt plini de bucurie spirituală, n-au de multe ori nici după ce bea apă, dar sunt veseli nevoie mare. Au stat la strâmtoarea acea de magazie de cereale la Rivotorto, abia încăpeau, zgribuliţi, sub acoperişul rece, dar nu ploua, nu ningea, vara era răcoare, le-a scris numele Francisc fiecăruia pe laviţele acelea de piatră să nu se încurce seara, ce lumânări a fi avut, când se ştie căt e ziua de iarnă de scurtă, Umbria e cam la munte, a trecut iarna, a intrat unul cu un măgar, în capela–dormitor-, Francisc a spus, gata, fraţilor, ne mutăm. Nu era bine să se fixeze într un loc fratele penitent, cum erau ei. Nici prea comod să stea, în case mari, spaţioase, Isus nu a avut,deseori, unde să-şi plece capul, “vulpile au vizuină…”, fiul Omului nu are locul sţă, vor avea fraţii loc destul în cer, la vremea potrivită. Eremo delle Carceri, grote de pustnic, dar ce iarbă, ce cântece de mierle negre, la vespri, spre seară, dimineaţa devreme, la laudele matutine, ce albine zumzăind, însoţind parcă murmurul rugăciunilor. Nu au stat prea mult nici aici, numai Santa Maria degli Angeli, Porziuncola, e altfel, loc preasacru, capelă unde coboară să-i cânte îngerii Mariei şi uneori şi oamenilor ca Francisc. Acum vor merge, a hotărăt Francisc, în lumea largă doi câte doi, să ducă tuturor vestea cea bună, peste tot. Bernard şi Egidio vor merge la San Giacomo di Compostella. Se vor revedea, fără să se vorbească dinainte, după o vreme, mânaţi de acelaşi gând, ce sincronicitate, să-şi spună peripeţiile şi grija Domnului să o laude care i-a ferit de rău, în timpul călătoriilor depărtate. Oameni de Renaştere dinainte de Renaşterea propriu- zisă, asta sunt, drumeţi mereu pe cale, bărbaţi ai călătoriilor, ai căilor nebătute, cominitatea celor care duc Evanghelia pretutindeni şi contemplă lucrările văzute ale Creatorului, semn al celor nevăzute.
Cu ce putere făcea e toate acestea? Cu investitura simbolică a episcopului din Assisi, Guido, desigur, dar cum comunitatea din Assisi a penitenţilor şi vestitorilor lui Isus crescuse, se simţea de-acum nevoia de a fi recunoscută de Episcopul Romei,de Sfântul Părinte. Inocenţiul al III-lea, un papă “doct, faimos pentru elocvenţa lui, este impresionat de fervoarea lui Francisc, mai ales că i se arătase într- un vis profetic, acesta punând umărul la propriu la redresarea edificiului Bisericii, într-oarecare măsură înclinată spre lumea materială şi rănită dureros de lancea ereziilor vremii, catară, valdensă, lyoneză. Giotto în basilica amintită ne înfăţişează visul papei şi pe Francisc, sosit se vede tocmai la timp. Are unsprezece fraţi, o regulă, redactată între 1209,10, până în 21, Regola prima, îmbogăţită de referinţe evanghelice, de către Cesare de Spira. Cum a vrut expres Francisc. La Roma este susţinut de Guido, aflat cu treburi la Roma, la San Giovanni in Laterano, unde era Curia romană (la Vatican, azi), dar şi de alt episcop, cel de Sabina, Giovanni de San Paulo, care-l cercetează, încercând să-l convingă să intre în ordinele religioase deja existente, monastice sau eremitice. In sfârşit, dorinţa modestului frate, care vrea un alt fel de ordine decât cel benedictin sau augustinian, ordine prestigioase, are câştig de cauză. Episcopul de Sabina admiră simplitatea ardentă a lui Francisc, pledează pentru noul predicator al virtuţilor evanghelice, care îi convinsese cu ştiinţa sa inspirată pe cardinali, în final, şi pe Inocenţiu al III-lea, de la care obţine o aprobare orală. E Regola non bollata, 1210. Oficial, de acum, Francisc şi fraţii lui de credinţă tare au voie să predice, “să răspândească seminţele tuturor virtuţilor” (Cel. Ibidem). Peste doi ani, în 1212, deci, vor avea o aprobare scrisă, Regola bollata, dată de urmaşul lui Inocenţiu, Onoriu al III-lea. Visul preofetic al lui Francesco se împlineşte, o mulţime de oameni, din toate naţiunile, francezi, spanioli, nemţi, englezi şi de diferite limbi, se grăbesc spre Assisi. O cloşcă neagră ce-şi ocroteşte puii, Francisc şi ordinul, un copac înclinat de braţul lui Francisc, aprobarea de la papa Iocenţiu prin voia Domnului, peştii prinşi, mii de mii, păstraţi doar cei mari, viziuni care adeveresc, din diferite etape, menţionate de hagiograful pomeni, în vieţile scrise despre fiul postăvarului din Assisi, fructele care se vor coace, iar lumea se va hrăni cu ele, lăudându-le aroma .”Vin din toate direcţiile să trăiască după sfânta viaţă comună şi după Regula fericitei Religii”. Roma a vorbit, cetatea Sfântului Petru, unde Francisc, adolescent, aruncase, cu zel, un pumn de bani în faţa mormântului Pescarului, îi întorcea însutit, acum, generozitatea. Fraţii mulţumesc Domnului în basilica lui Petru, pentru harul extrordinar obţinut, recunoaşerea lor de către Papă, cer binecuvântare pentru comunitatea cea nouă şi o iau spre casă, bucuroşi. Unde or fi stat la Roma în timpul intervalelor dintre audienţe ? Pe colina Celio, oaspeţi ai unui spital-cămin pentru foşti sclavi, eliberaţi, spital fondat de Inocenţiu, în 1196, cu biserica alăturată potrivită adunărilor. Altă potrivire a Providenţei, spitalul e întreţinut de un fost cavaler provensal, Giovanni de Matha. Provence, de unde e Pica, Giovanni, episcopul susţinător al cauzei lor, Giovanni, cavalerul care răscumpără sclavii luaţi în captivitate de otomani, iar pe portalul romanic, cum intri, Cristos, eliberatorul, mozaicul strălucitor al fraţilor Cosmati. Eliberaţi sunt şi Francisc şi tovarăşii lui, de patimile lumii, de robia lor.
Se întorc zburând aproape, vreau să ajungă prin Valea spoletană acasă, sunt la Orte, tot lăudând pe Domnul, e seară, nu au provizii, de atâta bucurie, cine să se mai gândească la mâncare, se gândeşte Domnul, uite că le vine în întâmpinare un necunoscut, le oferă pâine din belşug, apă ai izvoarele, se satură, dorm sub stele.Locul e minunat, vor rămâne , deci, două săptămâni acolo.
Stea strălucitoare în întunericul nopţii, lumină de dimineaţă risipind teebrele, scrie Celanesul despre Francisc şi fraţii lui, sub a căror benefică influenţă se schimbă toată regiunea, devine peste tot mai surâzătoare, grânele se coc unde era câmpia aridă, viile dau roadă, oameni în număr mare se îndreaptă spre Francisc, vor să devină şi ei fraţi. Minoriţi, adică minores, cei mai mici, aşa a ţinut morţiş Francisc să se numească ei, cum ne relatează şi episcopul Iacob de Vitry, în 1216.
posted by AGRU @ 2:07 PM
0 Comments:
Trimiteţi un comentariu
<< Home