Aşteptând paştile

Dacă odată cu trecerea vremi ne des-podobim de lucruri şi ne esenţializăm, două sărbători creştine ne rămân mereu vii, în ciuda anilor. Una este cea a naşterii Domnului, cealaltă a Invierii Sale. Copilărească şi sublimă, unind umilinţa şi măreţia, prima, tragică şi plină de speranţă pentru noi, cealaltă. Pe temeiul Invierii lui Cristos stă toată credinţa creştinilor. Fără Invierea lui Isus, o spune sfântul Pavel, zadarnică e credinţa noastră şi suntem oamenii cei mai nenorociţi din lume.
Nu putem uita ambianţa sărbătorească a nopţii de Paşti, chiar dacă multe încercări şi deziluzii au săpat adânc în obraji şi în tainiţele sufletelor, mai ales, dârele scepticismului postmodern, sau ale orgoliilor intelectualiste iluministe, născute odată cu veacul enciclopediştilor. Ceva tot a rămas din copilul care priveşte fascinat mulţimea de oameni mari, îngrămădiţi şi totuşi ordonaţi, sfioşi, reculeşi, în curtea unei biserici de ţară, pe un deal, în Maramureş, să spunem, unde puţini încap în biserica de lemn, dar mulţi îşi lipesc urechea de pereţi şi vibrează împreună cu cântările de viaţă care a învins moartea, cu moartea pre moarte călcând. Amintiţi-vă nopţile de Inviere când, cu ai voştri, “unii morţi\alţii plugari”, mergeaţi la liturgia solemnă de Paşti şi veţi retrăi clipele miracolul. Din parte-mi îmi rămâne apropiată modesta biserica veche, de lângă fosta locuinţă a profesorului Zaciu, pe strada care urcă paralel cu Strada Regală. Şi are numele predestinat Bisericii Ortodoxe. Figuri de oameni apropiaţi atunci, azi morţi, bătrâni sau tineri, studenţi la Medicină, profesori universitari din generaţia interbelică, distinse matroane din Clujul intelectualilor, al artiştilor, pictorilor, literaţilor vârstnici. O fi intrat şi Blaga în biserica unde slujise preotul Mureşan, cred că da, ca un adevărat clujean ce era…Să fi ascultat, prin 55, 60, slujba de Paşti, şi el, băiatul de preot din Lancrăm, amestecat printre noi, anonimi, lume, în special, dela Clinicile Universitare? Precis ştie doar fiica poetului, doamna Dorli. Pe Doamna Cornelia, soţia poetului dispărut de câţiva ani, zece, mai precis, am ezitat să o întreb, când, tânăr poet redactor al “Stelei” am fost trimis să aduc o carte din locuinţa de pe Martinuzzi. M-a întrebat în schimb ea, cum mă cheamă şi ea i-a plăcut numele meu, de scriitor, spunea. Dacă am citit versurilelui Lucian, da , Doamnă, răspundeam emotiv, admirând galionul portughez celebru, pe un scrin. Locuinţă caldă, nu opulentă, dar cu magia proprie autorului “Mirabilei seminţe”, tipărită în revista clujeană, după anii interdicţiei de a publica. Aburul creatorului înconjurat de lucruri care s-au îmbibat de emoţii sacre, de tristeţe, speranţe secrete, de bucuria împlinirii operei, de nesiguranţa zilei cu noi şi nemiloase ucazuri. Casă, dulce casă, arcă, în mijlocul potopului, al urgiei, vom învia fiecare din din mormântul lui, sau vom prinde trup glorios, inefabil, pneumatizat ca Inviatul şi sfinţii, din mijlocul caselor în care am stat?
In casa aceea, sau într-o casă de aer şi miresme silvane, transilvane, de Făget clujean şi Dumbravă sibiană, i-o fi adus poetului cineva din familie, în zori, când se crapă de ziuă, Paşti ?Adica, pâine şi vin sfinţite în coşuri încă din în Sâmbăta Mare. Bucate nu consacrate, dar binecuvântate, ocrotite cu mândrie într-o cană de lut, sau într-un pahar foarte curat, ca o cuminecare, dar fără să fie cu adevărat. Un ca şi cum, inventat de preoţii calvini ca să-i atragă pe ortodocşii ardeleni? Obicei pios, bucurie a copiilor, a maturilor deveniţi copii.

Cristos este prohodit şi noi îl urmăm în cortegiu, pe ploaie, într-o zi de vineri cernită, îl conducem la locul unde va sta, un Dumnezeu mort, ce grozăvie, ce întuneric universal, în faţa altarului. Crucifixul la fraţii catolici din Biserica piariştilor, cea de lângă Universitate, e acoperit de o pânză violetă. Versurile lui Manzoni, puţin cunoscute majorităţii cititorilor români,care îl ştiu desigur pe autorul “Logodnicilor “ , mai ales, decât pe cel al “Imnelor sacre”, sunt greu de uitat. Eu am tradus, mai demult, “Invierea” ”A-nviat:scăpat-a morţii\Prada pentru-ntâia dată?\ Cel ce zace-n mâna sorţii\S-a salvat ca niciodată?\Eu vi-o jur pe Acela care\L-a trezit din somnul mare\Că el viu e, n-a pierit..\\ (…)Umple-un tânăr dimineaţa\Stă unde era mormântul\Ca un fulger are faţa\ca zăpada e veşmântul\Celor care îl întreabă\Le răspunde fără grabă\ A-nviat,fiţi fără frică!”.
Dezolarea şi descurajarea totală păreau să fi stăpânit planeta, copil mă şi miram că lucrurile nu au încremenit definitiv odată cu răstignirea apoi cu moartea pe cruce a Fiului.

Negoiţescu, precis că mergea la slujba de Inviere la Catedrala ortodoxă sau prefera totuşi mica Biserică din Deal a copilăriei mele? Cât despre Nicolae Balotă, o spune el însuşi, mergea la Biserica Piariştilor şi, catolic de rit oriental, ca fraţii Boilă, prietenii lui, asculta meditaţiile pascale, pregătitoare, cum se fac şi azi, urma Via Crucis, înainte de bucuria deplină a Invierii. Blajul binecuvântat şi formator al refugiului său îl va vedea ca pe adevărata matrice a naşterii lui spirituale. Ca pe o speranţă a învierii ţării în anii patimilor unui popor întreg. Cornel Regman, probabil se simţea renăscut în satul natal, de lumina Invierii descoperind energiile pământului.
Acolo, la “Biserica din deal” ascultam înfiorat bătaia în poarta masivă şi răspunsul preotului “Cine bate ?” IMPARATUL MARIRII!, CEL INVIAT şi biruitor asupra morţii. Până departe peste grădini scăldate în boarea primăvăratică, se auzea bucurie din bucurie a celor de lângă tine, Cântecul de resurecţie cosmică. Coroane de cireşi, paraşute albe, miros de sevă UşOR dulceag, iarbă parcă pictată a fresco, umedă, pe tencuiala pămîntului negru, smalţul florilor, umed şi el. Invierea. Bizantinii şi Giotto, icoanele răsăritene şi cadrele renascentiste, toate se întrecusereră în culorile devoţiunii sau ale fervorii mistice. Oraşul era smuls în cer de triumful pascal.
Si învierea din 70, o ţin bine minte când în curtea unei biserici bucureştene, alături de Ion Mircea, Ion Pop, de Blandiana şi de Rusan, de Adriana Bittel, colega noastră, cunoscută la Colocviul naţional de literatură al studenţilor, ascultam, un fratern grup multiconfesional, corul improvizat şi entuziast al credincioşilor. Apoi lumânările ferite cu palma, subversive, implacabile, puterea celor mici, duse acasă şi vizita, ca să-i spunem “Cristos a înviat,” la Bogza. Intunericul de pe scările din blockhausul din Piaţa Cosmonauţilor, lumina deşteptată a micilor noastre candele, spirala şi melcul înaintării noastre, uşa închisă. Două lumini lăsate acolo, ca semn de Inviere.
O vinere mare în Portugalia are apăsătoarea, epuizanta urmare a cortegiului cu tobele uriaşe în frunte, unde loviturile cad ucigător de implacabile timp o jumătate de zi, înnorată. Isus şi călăii lui, Maria şi celelalte femei , soldaţii romani, coroana de spini, toate chipurile sunt reale, locuitori din Viana do Castelo sau din Verzim unde este preot Antonio Esteves şi paroh, unde am sosit să vedem credinţa universală în circumstanţe lusitane. Statuia Fecioarei înlăcrămată, purtată de opt oameni, tobele duruind, terorizându-te, anunţând o execuţie, prelungind supliciul cu cruzime, până la clipa atroce a finalului. La celălalt capăt al satului flamurile, praporii occidentali, ne lasă să ghicim lenta înaintare a cortegiului solemn. O fi văzut şi Eliade în Portugalia exilului său, asemenea scene străvechi, provenind din autosacramentales. Dumineca, de Inviere, s-o fi dus să petreacă la Cascais, la Estoril, pe ţărmul mirific al Atlanticului, unde apa sărată pătrunde în curţile de nisip, pe plajele mici ca nişte patio-uri, când spre seară fluxul e în putere, urcând şi caravela blagiană sticleşte la Estoril, jucărie a sorţii, supravieţuitoare a atâtor dezastre şi morţi, arta care durează, cuvântul care învie din cenuşa zilelor rele.
Cei care imită, după milenara tradiţie catolică, personajele istorice şi supraistorice, povestea şi dogma, au feţele transpuse într-un timp ce vine de departe, de dincolo de ei şi nu surâd, joacă, dar şi trăiesc fără clipiri complice din ochi scenariul Tatălui scris pentru Fiu. Dacă în Portugalia pricepi poate cel mai bine vinerea disperării, supliciul lui Isus, în Roma ai revelaţia exlpoziei sărbătoreşti a Invierii, mai ales dacă, fericit călător din Est, ca mine prin 84, 86, ai norocul să te afli în Dumineca de Paşti în piaţa Vaticanului. Sfântul Părinte proclamă Invierea, Urbi et Orbi, pentru toate rasele pământului, de la o mare la alta, de la un ocean la altul, toţi cei aflaţi acolo, albi, negri, indios cu ochii oblici, ruşi cu vocale multe pe limbă, exultă, freamătă, exclamă, poate ca bătrânul centurion : “ Acesta cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era”.
Zilele de Inviere de după 89 , luminile de nestins de lângă statuia lui Matei Corvin, noaptea ce părea de vară deplină, blândeţe a oamenilor şi a lucrurilor acoperite parcă de o pulbere luminiscentă, supranaturală, ca printr–un lichid te-ai fi putut deplasa şi prin materia densă a solidelor, dacă ai fi tras în plămâni până la capăt aerul tare al Invierii.

Maria Magdalena, convertita, celelalte femei care-L însoţiseră pe Calvar, se duc, dis-de dimineaţă, la mormântul Invăţătorului lor. Isus a fost îngropat în grabă, doar, să nu se intre în sabat, legea iudaică interzice îngroparea atunci. A fost pus în mormânt cu o piatră imensă deaupra. După noroiul ploii din ajun, corpul abia au reuşit să-l spele de sângele scurs, s-au ferit să se uite la rănile înspăimântătoare de la mâini şi de la picioare, coasta era şi ea străpunsă şi au fost nevoiţi să-l scalde ca pe un copil. Mama era acolo şi nu mai plânge,avea gura pecetluită de o suferinţa acum prea mare pentru a se revărsa în cuvinte. Au fost nevoite să-l scalde în lichidul din amfora adusă de milostivul Nicodim, smirna funebrală, aloe, aromate, după obicei, şi să se grăbească să-l învelească în giulgiul lui Iosif din Arimateea.. Acum, femeile se îndreaptă spre locul păzit de romani înarmaţi. Poate îi vor convinge şi vor urni ei piatra de deasupra. Dar acolo nu e nimeni. Mormântul e gol. Piatra e dată într-o parte. Nimeni. Prima mărturie este a femeilor nedormite de grija lui Isus. Aleargă la ucenicii ascunşi, dezorientaţi, la Petru, care a tremurat de frică, apoi de ruşine, a plâns ca un om care e singur pe o plută în larg, şi a revenit, după ce-a plâns şi s-a căit. Vineri şi sâmbătâ toată ziua au fost tulburaţi, ca morţi, şi, iată, acum, vestea femeilor, uluitoare, explodând în casa unde se pitiseră de teama represaliilor. Unii le cred pe cele trei Marii, Maria Magdalena, Maria Salomeea, Maria, mama lui Iacob, alţii nu. Să vadă cu ochii lor.Da, asta e..Să meargă acolo, imediat, cine le poate sta împotrivă celor care vor?
Aleargă Petru şi Ioan să vadă cu ochii lor mormântul gol, un semn, ceva , unde s-a dus răstgnitul, dacă s-a dus. Bătrânul pescar e întrecut de mai agilul discipol, de tinereţea lui Ioan, care fuge de rupe pământul, sigur că el ajunge primul, dar nu intră în peşteră… Da, femeile nu mint, e gol mormântul şi minunea cea mare, giulgiul stă împăturit frumos, atent, pus de-o parte. Luna Nissan, cântă o pasăre, ce-o fi? e primăvară. Maria Magdalena îndrăzneşte să-l întrebe, crezându-l grădinar, pe un bărbat, aflat în jurul mormântului : “Unde L-au pus pe Domnul?”.Vocea care-i răspunde e cea cunoscută, iubită, urmată. E chiar Domnul, Dumnezeul său şi al nostru, pe care noi orbi nu l-am recunoscut, de multe ori. Si femeile aud întrebarea, cât de adevărată, a unui mesager ceresc. Sunt doi îngeri, unul la căpătâiul, altul la picioarele mormântului gol, doi tineri în veşminte albe. Intreabă simplu unul dintre ei:”De ce îl căutaţi printre morţi pel Viu?”. Clar. Tranşant bun-simţ şi îngăduinţă pentru cei care nu văd realitatea vieţii care învinge moartea.

După Inviere, Isus se coboară în iad la protopărinţii noştri, Adam şi Eva, îi ţine bine de încheietura mâini, salvându-i, salvându-ne, trăgându-i spre lumina de deasupra, vestindu-le că s-a sfâşit chinul lor, al celor morţi înainte de venirea Lui. Cum tragi un disperat dintr-o bulboană, dintr-un vârtej, aşa îi scoate de acolo El din întuneric, aproape că îi zmuceşte, ca la un urcuş mai greu, ca la munte, cănd îl prinzi pe cel gata să alunece în hău. Sau aşa cum părinţii îşi scot, cu puterea trupului şi a sufletului, copiii dintr-o groapă aflată pe câmp, sau dintr-o gură de canal.

Toma pipăie coasta rănită de suliţă, ba în tabloul lui Caravaggio, eu cred că îşi vâră cu o oarecare necuvenită familiaritate degetul în abisul mântuitor. Corpul lui Isus a stat de vineri seara până duminică dimineaţa în mormântul rece. Pe vălul păstrat la catedrala din Torino, văl adus din Palestina de cruciaţi, s-au imprimat liniile unui corp torturat. Dacă trupul ar fi rămas mai mult de atât, aşa, învelit strâns şi umezit de balsamurile tradiţionale, zic savanţii, imaginea quasi-fotografică, în negativ, a Misterului s-ar fi stricat. Aşa a rămas imprimată în pânza giulgiului statura şi chipul unui crucificat din anul 33. NASA a prelucrat imaginea tridimensional, aşa ne apare chipul din icoane al Mântuitorului. Nimeni nu-i obligat să creadă că Nazarineanul născut din Fecioara Maria a înviat. Eu unul, şi nu sunt singurul, o cred nesmintit. Si vă spun cu tărie: Cristos a înviat!

Adrian Popescu